Cine a inventat magia?

Cine a inventat magia? Nu magia cu hocus pocus, ci aia cu suflete, precum atunci cand te roade tare un lucru si nu stii de unde a aparut sau mai rau, de ce a disparut. Magia sufletelor tine deobicei de dragoste, dar aici ma refer doar la expresivitate. Un fel de magie care mangaie sufletul, coloreaza cerul si indulceste viata...

 Poti sa vezi barbati, tineri si batrani, fara limita de varsta, cu pantalonii in vine care se “k”ca direct in mijlocul strazii, asa cum fac si vacile, si porcii, sau alte animale dintr-astea care nu au alta treaba decat sa se taraie agale, fara restrictii si sa se balige non-stop, de parca asta ar fi cu adevarat scopul lor in viata. Poti sa te plimbi printre tonele de mizerie, de gunoaie cu aceeasi oameni care o arunca deliberat, fara jena, cu o indiferenta cruda, care uneori te zgarie pornind din retina si sfarsind in adancul inimii. Poti sa te feresti sau sa te lasi agatat de imbulzeala din tren, de pe tren, din autobuze si de pe autobuze, cu zecile sau poate sutele de masini, trotinete, mopede si carute care se inghesuie si vor sa intre toate, deodata, gramada, in intersectie. Si, cu siguranta poti sa auzi, in acest amalgam babilonian, intr-o galagie fructuoasa, un tipat profund, la fel de murdar precum mizeria de pe strazi, ca o goarna cu zumzet ciudat, nedefinit, indesata direct in ureche, fara posibilitate de a reduce volumul sau de a o opri macar temporar.

In acest peisaj fascinant, in opozitie cu sensul cuvantului minunat, nu poti decat sa iti doresti un ragaz, cateva

clipe de liniste, sau macar soapte, sau poate chiar singuratate. Mintea iti umbla prin multimi, se spala-n gunoaie si se taraie stresata printre izul acru de fecale. Soarele topeste tot, arde mizerii si presara duhoare. Si totusi, dincolo de o poarta uriasa, inaltata spre cer in motive stilizate in semiluni fantasmagorice, cu piatra maro, murdara, fara insemne si atentionari, ci doar inalta, unde alti oameni, cum altfel, se imbulzesc neincetat, descoperi paradisul.

Un verde crud, nascut dintr-o primavara vesnica, intre copaci cu frunzisul inmiresmat, alei ce-ti poarta pasii pe langa arbusti mici, tunsi la dunga si aliniati, cuminti si firavi, de-a lungul canalului cu limpezimea cerului odihnita in apa cristalina si templul! Nascut din iubirea ce i-a marcat viata, ca mai apoi sa ii hraneasca sufletul, imparatul l-a construit din lacrimi, inghetate pana la durere, piatra cu piatra, rand cu rand, de la baza pamantului pana la varful acoperisului inaltat spre cer. Patru turnuri ii stau alaturi, strajuind cele patru zari. Totul e din marmura alba taiata, aranjata, sculpata in flori, in motive de iubire si in  inimi. In inima lui mai intai, a imparatului care a cladit mormantul frumoasei sale sotii, in chip de templu fara asemuire in lume, si mai apoi, in inima fiecarui om care-i calca pragul, mirandu-se, minunandu-se, redescoperind viata.

Sa te imbeti de viata intr-un loc destinat somnului de veci este la fel de ireal precum faptul ca un un colt de

paradis  a fost asezat intr-o cocina. Am petrecut ore in sir in gradini, sub cerul albastru, langa marmura imaculata, inconjurat de raul lin, care imprumuta din nuanta cerului si din culoarea templului, redefinind seninul.

Sa ajung acolo a fost o durere, sa ma intorc a fost o dezamagire. Faptul ca am fost va ramane pe veci o binecuvantare.